luni, 7 martie 2011

Imi e atat de greu sa spun si atat de greu sa recunosc ca am gresit...de ce oare gasim valoarea numai atunci cand pierdem? de ce trebuie sa constientizam ceva bun numai atunci cand el nu mai e...de ce? Am actionat eronat, am crezut orbeste, am sperat copilareste...stupid me. Insa acum stiu... experienta se cladeste pas cu pas, nefericire cu nefericire, impas cu impas, lacrima cu lacrima. Nu vreau sa ma razbun si nici sa plang...nu, ar fi in zadar...o pierdere de timp...timpul vs sti sa le plateasca pe toate...el nu ii e dator nimanui...stii de ce imi pare cel mai rau, stii de ce nu ma pot dezvata, stii ce ma irita cel mai mult? Faptul ca am incredere in oameni....increderea in oameni... ce sintagma stranie...totul din jur ma face sa imi pierd orice speranta ca in oameni se mai poate identifica ceva bun...oamenii sunt falsi, ironici, lipsiti de scrupule...pentru ei exista doar alb sau negru, stanga sau dreapta...imi e dor de el, foarte dor de el...el care ma rasfata, ma bucura, imi daruieste fericire cu fiecare gest, el care ma iubeste. Acel el pe care l am lasat ptr un capriciu copilaresc, acel el care ma face acum sa traiesc doar cu o jumatate din mine, acel el care ma merita...regrete? Tot timpul vor fi...speranta? Intotdeauna va exista...altii? Vor fi uitati...nu au meritat nimic sau...poate isi merita soarta...eu, o am pe a mea. Iar el...el e al meu si atat.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu